ca niciodată un cîine. Nu era cel mai frumos, sau cel mai bun, sau cel mai ..cum acolo tre să mai fie cîinii. Deci era un cîine oarecare.Şi trăia bine. Parcă. Avea un stăpîn drăguţ, care îi zimbea cînd revenea acasă, uneori îi mai vorbea şi chiar uneori ieşea să-l scoată la plimbare.
Nu mai înţeleg dacă stăpînul îşi iubea cîinele, cert este un lucru - că nu-l lăsa să plece vreodată şi că ignora pustietatea ceea din privirea cîinelui.
Nu avea timp pentru tot felu de porcării din astea - ca sentimentele şi încă mai puţin timp avea pentru a le discuta.
Şi cîinele.. ce cîinele. El pur şi simplu avea stăpîn.
Bun, rău.. nu mai ştiu. Un stăpîn oarecare. Care nici măcar nu vedea că are o comoară poate. Poate nu.
Că mulţi şi-ar fi dorit dintotdeauna o astfel de "rasă" bănuia, poate. Şi îi plăcea să ştie că îl are. Să ştie că îl invidiază pentru asta unii cînd îl văd. Că are ceva ce vor şi alţii. Aşa că să stea acolo cuminte, pînă la următoarea plimbare.
Dar cîinele, ce să zic, ştia că are stăpîn.
imagine
.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu